<< Inapoi

6.    Psihanaliza şi psihoterapia psihanalitică

6.1.   Tradiţia separării psihanalizei de psihoterapie

        După cum aminteam, evaluată din perspectiva contemporană, psihanaliza lui Freud a reprezentat prima formă de psihoterapie modernă, iar Freud poate fi considerat primul psihoterapeut profesionist. Totuşi, într-un mod oarecum paradoxal, psihanaliştii au susţinut şi continuă să susţină că psihanaliza nu este psihoterapie şi că, de fapt, ar fi vorba despre tipuri diferite de terapie, ambele desfăşurate prin mijloace psihologice. Contradicţia semantică este evidentă: dacă “psihoterapie” este sinonim cu “terapie psihologică”, iar psihanaliza este o terapie psihologică, atunci de ce psihanaliştii consideră că terapia pe care ei o practică, respectiv psihanaliza, nu este şi ea o psihoterapie? De ce insistă ei, forţând evident semantica, să împartă sfera noţiunii de terapie psihologică în două domenii diferite: psihanaliza şi psihoterapia? Şi de ce îşi menţin această clasificare şi atunci când este vorba de psihoterapia psihanalitică, o metodă de terapie psihologică, bazată pe teoria psihanalizei? In căutarea unor posibile răspunsuri la aceste întrebări, pentru a încerca să lămurim existenţa acestei contradicţii logice, în cadrul unui sistem de gândire care nu se vrea dogmatic şi, mai recent, nici nu mai poate fi considerat astfel, este necesar să înţelegem câteva aspecte din “istoria” care se află în spatele acestui paradox semantic.

        In mod firesc, această istorie nu poate începe decât cu întemeietorul psihanalizei, cu Sigmund Freud.

6.2.   Poziţia lui Freud faţă de psihoterapie

        Pasionat de ştiinţă, dar şi un om deosebit de ambiţios şi “pasional” de felul său, Freud a fost extrem de dezamăgit de faptul că terapia hipnotică, precum şi sugestia directă în general nu se dovediseră, aşa cum se pare că el a sperat iniţial, un tratament eficient şi durabil pentru bolile psihice. Din această reacţie afectivă de dezamăgire, trăită de Freud în calitate de individ uman, ar putea să provină o primă explicaţie pentru dorinţa sa ca psihanaliza, inventată ulterior, să nu mai fie asociată cu psihoterapiile “dezamăgitoare” ale vremii, care erau atunci, aproape în exclusivitate, bazate pe sugestie. Pe de altă parte, din nevoia acută de notorietate, pe care se spune că o avea, din considerabilul său orgoliul personal, precum şi datorită revoluţiei, pe care psihanaliza a produs-o realmente în domeniile psihopatologiei şi psihologiei, Freud a dorit ca teoria şi metoda, pe care le crease, să ocupe un loc special, în cadrul ştiinţelor generale despre om şi să nu fie puse alături de “simple” procedee psihoterapeutice. In 1926 el afirma: “Folosirea analizei pentru tratarea nevrozelor este doar una dintre aplicaţiile ei; viitorul ne va arăta probabil că aceasta [nici] nu este cea mai importantă.” (Freud, 1926, p.248).

        Iniţial, diferenţa esenţială pe care Freud a văzut-o a exista între psihanaliză şi psihoterapie, în speţă cea bazată pe hipnoză, consta în modalitatea de utilizare a sugestiei. In cazul terapiei hipnotice se utiliza sugestia directă, îndreptată împotriva manifestării simptomelor, în vreme ce psihanaliza, considera Freud, folosea sugestia indirectă, preconizată a modifica doar   rezistenţele care împiedicau conştientizarea, prin psihanaliză, a acestor cauze. El spune, în 1917: ”Terapeutica hipnotică încearcă să acopere şi să mascheze ceva în viaţa psihică, pe când terapeutica psihanalitică, dimpotrivă, încearcă să dezvălue acest element şi să-l îndepărteze. Cea dintâi acţionează ca un procedeu cosmetic, cealaltă ca un procedeu chirurgical. Prima utilizează sugestia pentru a interzice simptomele, consolidează refulările, dar lasă neschimbate toate procesele care au dus la formarea simptomelor. Dimpotrivă, terapia psihanalitică, atunci când se află în prezenţa conflictelor care au generat simptomele, caută să meargă până la rădăcină şi se slujeşte de sugestie ca să modifice, în sensul dorit de ea, deznodământul acestor conflicte. Terapia hipnotică lasă pacientul inactiv şi neschimbat, prin urmare fără mai mare rezistenţă în faţa unor noi cauze de tulburări morbide. Tocmai lupta împotriva rezistenţelor constituie sarcina esenţială a tratamentului analitic, iar această sarcină îi incumbă bolnavului, căruia medicul îi vine în ajutor prin sugestie, acţionând în sensul educării acestuia. In acest fel, s-a afirmat pe bună dreptate că tratamentul psihanalitic ar fi o artă a posteducaţiei.” (Freud, 1917, pp. 457). 

        Treptat, pe măsură ce psihanaliza îşi dezvoltă tot mai mult intenţia de a deveni o ştiinţă universală şi o practică “obiectivă”, rolul sugestiei, recunoscut iniţial de către Freud în cadrul transferului, ca mijloc de a învinge rezistenţele, este din ce în ce mai puţin luat în considerare în interacţiunea analist/analizant, iar efectul major terapeutic este din ce în ce mai mult pus pe seama transformării inconştientului în conştient. In vederea diminuării la minimum a influenţei sugestiei, analistului i se cere să devină tot mai impersonal. S-a ajuns astfel la faimoasa metaforă a “ecranului alb”, reprezentat de mintea psihanalistului, ecran pe care pacientul şi-ar putea proiecta, în vederea interpretării şi a conştientizării, propriile sale conflicte interne, nealterate în nici un fel de o posibilă influenţă produsă de eventualele reacţii afective şi volitive ale analistului. In ciuda faptului că Freud a recunoscut uneori necesitatea practică de a amesteca “aurul” psihanalizei cu “cuprul” sugestiei directe, în vederea lărgirii ariei de aplicabilitate a psihanalizei (Freud, 1919a), precum şi în contrast cu stilul său propriu, ilustrat de majoritatea prezentărilor sale de caz publicate, teoria psihanalizei devenea, de-a lungul timpului, tot mai intolerantă la “compromisuri”.

        In lucrarea sa “Istoria mişcării psihanalitice”, referindu-se la ceea ce el considera atunci definitoriu pentru psihanaliză - transferul şi rezistenţa - Freud începe prin a fi relativ conciliant: “Orice direcţie de cercetare, care recunoaşte aceste două fapte [transferul şi rezistenţa] şi le ia ca punct de plecare în activitatea sa, are dreptul să se numească psihanaliză, chiar şi în cazul în care ajunge la rezultate diferite de cele la care am ajuns eu.” (Freud, 1914, p. 16).

        Câteva pagini mai încolo însă, în aceeaşi lucrare, el afirmă că este necesară existenţa unei asociaţii psihanalitice internaţionale pentru că: “Trebuie să existe un centru a cărui treabă ar fi să declare: ‘toate aceste nonsensuri nu au nimic de-a face cu analiza; aceasta nu este psihanaliză.’” (Ibd., p. 43.).

        Necesitatea, semnalată de către Freud, de a se separa psihanaliza “propriu- zisă” de unele practici care nu corespundeau principiilor esenţiale ale ei, necesitate deplin justificată prin riscul real al compromiterii metodei de către impostori, dar probabil predominant motivată prin factori interpersonali şi afectivi, a determinat, de fapt, începutul formal, instituţionalizat, al definirii psihanalizei drept exclusiv metoda creată de către Freud. Această metodă a fost pusă treptat în opoziţie cu alte tipuri de practică terapeutică (numite oarecum peiorativ “psihoterapie”) chiar şi atunci când acestea au fost create şi aplicate de către psihanalişti, unii dintre ei proprii săi discipoli.

6.3.   Câteva aspecte întunecate din istoria psihanalizei

        Incă din 1912, în contextul conflictelor doctrinare şi personale, care au dus la “dezertarea” primilor disidenţi (Jung în 1911 şi Adler în 1913), Ernest Jones propusese  înfiinţarea unui “Comitet secret”, alcătuit din psihanaliştii cei mai fideli şi mai apropiaţi ai lui Freud, comitet care să aibă misiunea de a veghea asupra psihanalizei, de a o dezvolta şi de a o apăra de orice posibile deformări şi alterări. Ideea de constituire a “Comitetului secret” a fost acceptată imediat de către Freud, deşi nu fără a afirma, într-o scrisoare către Jones, că îşi dă seama “…că este ceva copilăros şi poate romantic…” (Jones, 1957, p. 153). Freud intră însă în acest joc “romantic” şi, în 1913, la inaugurarea Comitetului, dărueşte celorlalţi  membrii fondatori, în număr de cinci[1], nişte inele de aur, în care fuseseră montate pietre antice greceşti din colecţia sa personală. Tot în scrisoarea de acceptare către Jones, Freud simte nevoia să-şi ofere lui însuşi şi celorlalţi, o justificare pentru înfiinţarea unei asemenea structuri: “Imi permit să spun că viaţa şi moartea îmi vor fi mai uşoare, dacă ştiu că există o astfel de asociaţie, care să vegheze asupra creaţiei mele.”(Jones, 1957, p. 153, sublinierea noastră).

        Ideea necesităţii controlului practicii şi chiar a gândirii analiştilor a găsit un teren fertil în comunitatea psihanalitică a vremii. Se consemnează că, la un moment dat, s-a ajuns la un adevărat “spionaj”, efectuat prin intermediul analizanţilor, asupra unor analişti suspectaţi de abateri de la linia “corectă” a doctrinei (Bonomi, 1999).

        O ironie a soartei face însă ca primii vizaţi de către activitatea de “control al gândirii” practicată de către “Comitetul secret” să ajungă să fie chiar doi dintre membrii acestui comitet: Otto Rank şi Sandor Ferenczi! Intr-un material, dedicat în principal “cazului Ferenczi”, un cercetător recent al istoriei mişcării psihanalitice, Carlo Bonomi, consideră că acest fenomen provine în principal din mentalitatea vremii şi din “psihopatologia” (nerezolvată) a analiştilor de atunci, în frunte, fireşte, cu însuşi Freud (Bonomi, 1999). Unul dintre exemplele citate de Bonomi îl constituie faptul că Rickman (cel care mai târziu avea să devină kleinian), aflat atunci în analiză cu Ferenczi, îi trimitea lui Jones “rapoarte” regulate asupra felului în care se desfăşura analiza sa. Deasemenea, într-o scrisoare din 1924, adresată psihanaliştilor din Berlin, unde activa Max Eitington (devenit, încă din 1919, cel de al şaptelea membru al “comitetului secret”), Otto Rank protestează pentru că unul dintre pacienţii săi fusese interogat, la Berlin, despre tehnica sa psihanalitică. Şi chiar mai mult, respectivului pacient i se sugerase că felul în care analistul (Rank) practica psihanaliza era “…cel puţin... criticabil.” (Bonomi, 1999, p. 513)

6.4.  “Cazul Ferenczi” -  moment de cotitură în evoluţia psihanalizei

        “Cazul Ferenczi” reprezintă poate unul dintre evenimentele cele mai importante ale istoriei şi evoluţiei psihanalizei,  pentru  că  de  numele  acestui psihanalist se leagă, mai mult sau mai puţin direct, atât revoluţia psihanalizei, de la cura clasică freudiană la orientările “relaţionale” moderne (el a conceptualizat termenii de “introiecţie” şi “proiecţie”, iar M. Klein şi-a  efectuat prima sa analiză de formare cu el), cât şi apariţia şi dezvoltarea psihoterapiilor psihanalitice (Alexander şi terapeuţii “dinamici” au invocat ideile lui). Pe de altă parte, cele întâmplate cu Ferenczi, ca urmare a devierii sale de la tehnica freudiană şi a conflictului cu Freud, au o intensă notă de dramatism, accentuată de moartea sa timpurie, prin leucemie. Intr-un fragment de autoanaliză, el mărturiseşte că îşi interpretează boala ca pe o modalitate de autodistrugere, apărută în urma faptului că nu se simţea capabil să reziste sentimentului de a fi fost abandonat, atât de către Freud, cât şi de către ceilalţi psihanalişti: ”O oarecare forţă a machiajului meu psihic pare să se păstreze, astfel că, în loc să mă îmbolnăvesc psihic, reuşesc doar să mă distrug - sau să fiu distrus - în profunzimile mele organice.” (Dupont, 1985, pp. 212-213).

        Drama lui Ferenczi începe prin anii 1918 când, fiind încă unul dintre discipolii favoriţi ai lui Freud şi membru al “Comitetului secret”, el concepe şi aplică faimoasa sa “tehnică activă”, în care utilizează schimbări de rol şi atingeri fizice “non-erotice” între el şi pacienţii săi. Se pare că, printre altele, inovaţia lui Ferenczi, revoluţionară şi “şocantă” pentru vremea aceea, a fost simţită atât de către Freud[2] cât şi de către ceilalţi psihanalişti drept o gravă ameninţare la statutul de omnipotenţă şi omniştienţă, de care se bucurau atunci analiştii, statut preluat din tradiţia medicală a vremii. Este foarte probabil că sentimentul acestei ameninţări (încă persistent şi astăzi, printre psihanaliştii tradiţionali, în faţa tendinţei accelerate de “democratizare intersubiectivistă” a procesului analitic) a constituit atunci una dintre cauzele care au dus la un fel de apărare reflexă, concretizată prin practicile de “spionaj” şi denigrare, pe care le aminteam mai sus. “Deviaţia” esenţială a lui Ferenczi, cea mai greu de tolerat de către psihanaliştii vremii, care trăiau încă parţial sub imperiul modelelor culturale “schizo-paranoide” ale epocii, a fost faptul că el încearca să scoată analistul din poziţia de putere, oferită de neutralitatea sa intangibilă şi să-l pună în rolul unei fiinţe empatice, egală în plan uman cu “celălalt”. In poziţia cuiva care are nevoie să primească şi să dea afecţiune şi, mai ales, în postura de a accepta dreptul pacientului de a-şi exprima atitudini critice şi negative faţă de terapeut. Profund nemulţumit, părintele psihanalizei şi “tatăl” spiritual al lui Ferenczi, al cărui analist fusese cândva, vede ideile şi practicile “fiului” său în primul rând ca pe o trădare, ca pe un atac personal la adresa sa. Evident, aceasta în contextul în care, datoria discipolilor de a păstra nealterată învăţătura maestrului reprezenta deja un imperativ cvasi-instituţionalizat.

        Printre alte evenimente, mai mult sau mai puţin şocante, multe încă estompate sau consemnate doar parţial în istoria psihanalizei, cazul lui Ferenczi, alături de cel al lui Rank, inaugurează şi un tip de practici care amintesc, în mare măsură, de faimoasele metode staliniste de “psihiatrie politică”. Astfel, nu mult timp după declanşarea conflictului său cu Freud, noile idei şi tehnici elaborate de către Ferenczi încep să fie puse pe seama “nebuniei” acestuia. In mare parte cu colaborarea[3] lui Ernest Jones, unul dintre membrii importanţi ai “Comitetului secret”, se insinuează “teoria” conform căreia deviaţiile tehnice ale psihanalistului maghiar şi-ar fi avut originea într-o alterare psihotică a minţii acestuia, alterare produsă de evoluţia leucemiei, boală care avea să-i provoace moartea, în 1933.

        In ciuda unor proteste venite din partea celor care îl cunoşteau îndeaproape pe Ferenczi, proteste ignorate, pentru că apăreau a fi “partizane” (Bonomi, 1999), “mitul” paranoiei lui Ferenczi a prins, iar procedeul de a explica ideile psihanalitice “deviante” prin deviaţii ale minţii celui care le-a produs, existente ca urmare a nereuşitei analizei sale personale, a fost adesea utilizat.

        Această modalitate de apărare în faţa unor idei neconvenabile a fost aplicată şi lui Otto Rank, al cărui “caz” este, alături de cel al lui Frenczi, relativ bine cunoscut în epocă. Prin afirmarea importanţei cardinale a “traumatismului naşterii” şi a rolului conflictelor preoedipiene în dezvoltarea individului, în contextul în care doctrina freudiană era preocupată atunci aproape exclusiv de traumele oedipiene, ideile lui Rank, ca şi cele ale lui Ferenczi, au nemulţumit şi au îngrijorat profund pe membrii “Comitetului secret”. Preconizând o limitare în timp a curei terapeutice şi acordând interacţiunii afective dintre terapeut şi pacient o mai mare importanţă decât transformării inconştientului în conştient, Rank îşi atrage şi el acuzaţia de “nebunie”, fapt care duce la discreditarea ideilor sale, prin plasarea lor “în afara psihanalizei”.

        Totuşi, dincolo de componenta personală şi afectivă a conflictului dintre ei, într-una din scrisorile sale către Ferenczi, în 1931, Freud îşi arată îngrijorarea (Jones, 1957, pp.163-164), în primul rând, în legătură cu posibilitatea unor abuzuri afective sau sexuale asupra pacienţilor şi, prin aceasta, faţă de riscul unor scandaluri, care ar fi putut implica şi prejudicia psihanaliza. In această scrisoare, reproşurile sale vizau mai puţin faptul că sugestia directă ar fi fost prea mult utilizată, în dauna interpretării şi a conştientizării. Acest fapt, coloborat cu multe dintre descrierile de caz publicate de Freud, în care el nu ezita uneori să fie deosebit de “activ” (atitudine justificată prin scopul învingerii rezistenţelor pacientului), ar putea constitui argumente în favoarea ideii promovate de către unii adepţi ai intersubiectivismului precum şi de către cei ai psihoterapiei psihanalitice de scurtă durată, conform căreia, în activitatea sa clinică, părintele psihanalizei practica mai puţin psihanaliza “curată”, standard şi în mai mare măsură ceea ce mai târziu a fost etichetat drept  “psihoterapie”. In acest sens, s-ar putea constata că “dogmatizarea” care a cuprins psihanaliza pentru ceva mai mult de o jumătate de secol nu se datorează în primul rând iniţiativelor lui Freud şi, în orice caz nu exemplului său clinic, ci acelor discipolii “zeloşi” ai săi, care au încercat să pună în practică şi să legifereze, ceea ce ei au perceput a fi spiritul psihanalizei şi al întemeietorului ei. Aşa cum se întâmplă deobicei, în situaţiile de “cult al personalităţii”, cei din jurul maestrului, încercând să ghicească dorinţele neexprimate ale acestuia, acţionează “în numele său”, exagerând sau chiar deformându-i ideile. In acelaşi timp, nu poate fi ignorat fenomenul, pus în evidenţă în special de şcoala kleiniană, de transmitere şi deformare, pe cale non-verbală, proiectivă şi introiectivă, a unor conţinuturi psihice inconştiente aflate în realităţile psihice ale persoanelor implicate.

Când anume s-a spus şi, mai ales, când a început să se gândească că, dacă “aceasta nu este psihanaliză”, ea este “doar” psihoterapie, este greu de stabilit. Se pare că Freud, în contradicţie cu unele declaraţii ale sale, avea totuşi dificultăţi în a concepe posibilitatea existenţei unei alte forme de psihanaliză în afara celei elaborate de către el, iar continuatorii săi cei mai fideli au preluat şi au amplificat această atitudine.

        Probabil că, dacă psihanaliza, în calitate de metodă terapeutică, s-ar fi diferenţiat din timp de teoria şi filozofia “universală”, care tindea spre a  “…integra tot ce se ştie despre om într-o ştiinţă unificată.” (Fine, 1990, p.653), ea ar fi avut mai puţini detractori, de-a lungul timpului. Şi, în mod cert, s-ar fi evitat o contradicţie semantică, care a născut şi mai naşte încă multă confuzie, uneori chiar şi printre psihoterapeuţi. Pentru că, indiferent de meritele psihanalizei, în cadrul ştiinţelor despre om, una dintre aplicaţiile ei clinice - terapia psihanalitică - oricât de diferită ar fi ea de toate celelalte tipuri de terapie psihologică, oricât de mult mai profundă, complexă şi subtilă ar fi, este totuşi şi o metodă de psihoterapie. In ceea ce priveşte psihanaliza, ca teorie universală, ea nu poate fi, evident, redusă doar la o metodă de tratament. In special prin orientările sale contemporane, fenomenologice şi relaţionale, psihanaliza ar putea încă să aspire spre o filozofie postmodernă, în consens cu orizontul de cunoaştere al secolului al XXI-lea.

        Desprinderea psihoterapiilor psihanalitice din psihanaliză şi raportul acestora cu psihanaliza clasică este un proces îndelungat şi deosebit de complex, încă în plină desfăşurare şi în zilele noastre. După cum am văzut, se pare că psihanaliza, preluând cu fidelitate tendinţele mărturisite sau nemărturisite ale părintelui ei, s-a arătat deosebit de “posesivă”, intolerantă şi exclusivă, ea neacceptând, până relativ de curând şi încă nu în întregime, să recunoască şi să “dea drumul în lume” unor alte aplicaţii clinice, diferite de “cura standard”.

6.5.   Frantz Alexander – prima “disidenţă” psihoterapeutică

        Se pare că limita de toleranţă a comitetelor psihanalitice, mai mult sau mai puţin secrete, faţă de devierile de la tehnica standard a fost serios pusă la încercare odată cu apariţia, în 1946, a cărţii lui Alexander şi French: “Terapia psihanalitică”. Aici, autorii făceau publice cercetările lor efectuate timp de 7 ani la Institutul Psihanalitic din Chicago, asupra unor variante “prescurtate” de psihanaliză, variantă în care s-a lansat faimosul concept de “experienţă emoţională corectivă” (Alexander and French, 1946).

        Frantz Alexander, un membru important al comunităţii psihanalitice, cu numeroase şi diferite contribuţii în domeniu, principalul promotor al acestei cercetări, se recunoaşte un continuator al orientării “active”, promovate de Ferenczi şi Rank şi, deşi îşi exprimă rezerve faţă de practicile bazate pe atingeri fizice ale acestora, manifestă o intensă preocupare pentru o intervenţie mai activă a analistului în procesul terapeutic, preocupare justificată, printre altele, şi prin dorinţa de scurtare a tratamentelor psihanalitice. Considerând, ca şi Fairbairn, deşi nu îl citează, că pasivitatea şi dependenţa create şi impuse de specificul curei analitice tradiţionale ar putea constitui ele însele elemente traumatice, de frânare sau chiar de blocare a progresului analitic, Alexander şi French împreună cu alţi câţiva membrii ai institutului din Chicago experimentează cu succes “manevre” de control a regresiei şi a transferului pacientului, prin modificarea “corectivă” a atitudinii terapeutului faţă de acesta. Ei adoptă poziţia “faţă în faţă”, variază frecvenţa şedinţelor, în funcţie de evoluţia pacientului şi utilizează chiar întreruperi şi reluări “terapeutice” ale psihoterapiei. Teza fundamentală a autorilor constă în ideea conform căreia, renunţând la pasivitatea sa tradiţională, psihanalistul poate să adapteze tratamentul la nevoile specifice ale fiecărui pacient, utilizând acele tehnici şi procedee care se dovedesc a fi cele mai eficiente pentru fiecare situaţie particulară.

        Alături de o serie de cazuri clinice, ilustrarea cea mai sugestivă a teoriei “experienţei emoţionale corective”, o constituie analiza unui personaj literar specific “curentului romantic” de la mijlocul secolului al XIX-lea: Jean Valjean, eroul cunoscutului roman “Mizerabilii”, scris de Victor Hugo. Sărac şi flămând, Jean Valjean fusese prins furând o pâine, fapt care i-a adus mulţi ani de închisoare. Lipsa de înţelegere resimţită din partea societăţii şi pedeapsa “nedreaptă” care i-a fost aplicată îl transformaseră pe Jean Vlajean într-un element anti-social, cu comportamente sadice, abuzive, fără scrupule morale, având drept principal scop al vieţii “răzbunarea” pe cei din jur, pe întreaga societate umană. După ce a fost găzduit peste noapte cu bunătate şi consideraţie de către un preot, dimineaţa la plecare, în loc de recunoştinţă, Jean Valjean fură din casa acestuia niste sfeşnice de argint. La scurt timp, este prins de poliţie şi, neputând justifica obiectele preţioase pe care le avea asupra lui, este adus în faţa preotului pentru a da explicaţii. Spre stupoarea lui Jean Valjean, care se aştepta la o nouă pedeapsă drastică, preotul îl “acoperă”, afirmând în faţa poliţiştilor că el este cel care i-a făcut cadou acele obiecte. După o scurtă perioadă de frământări interne şi de derută, în mintea fostului ocnaş se produce o transformare radicală, care-i va schimba sensul vieţii devenind, dintr-un slujitor al “răului”, un om deosebit de corect, iubitor de oameni, care-şi va dedica tot restul vieţii unor acţiuni altruiste, de sacrificiu şi risc personal în scopul promovării fericirii celor buni.

        In termenii gândirii kleiniene, de care Alexander fusese profund influenţat deşi, din punct de vedere “politic”, înaintea emigrării în S.U.A., el fusese un critic al Melaniei Klein[4], declarându-şi apartenenţa la  grupul  în  formare al “Independenţilor”, convertirea lui Jean Valjean apare drept o deplasare a identificării eu-lui de pe obiectul “rău” pe cel “bun”. Acest proces are loc în urma “experienţei emoţionale corective” oferită de capacitatea de “conţinere” a preotului (terapeutul), care răspunde la “rău” prin “bine”, determinând o modificare a obiectului intern al “pacientului”. In acelaşi timp, se poate recunoaşte aici şi caracteristica distinctivă a “optimismului” terapeutic al orientării “relaţiei de obiect”, conform căreia, prin crearea unei noi relaţii mai bune, terapeutul poate repara “falia profundă”, respectiv efectul nedreptăţii pe care mama sau societatea au comis-o cândva la adresa individului.

        Deşi, unele aspecte “educative” ale acţiunii analistului asupra pacientului său fuseseră menţionate de însuşi Freud, atunci când s-a referit, în 1917, la efectul de “posteducaţie” al modificării mecanismelor profunde, care stau la baza simptomelor (Freud, 1917), comunitatea psihanalitică a fost destul de categorică şi promptă în a stigmatiza sintagma lui Alexander - “experienţa emoţională corectivă” - drept “manipulare”, bazată pe sugestie şi, prin urmare, neaparţinând psihanalizei. Termenul, ca şi ideea de experienţă “corectivă”, în sensul de acţiune practicată deliberat şi conştient de către psihananalist, a devenit “tabu”, utilizarea lui fiind cu grijă evitată (cu excepţia lui Kohut şi a unor intersubiectivişti contemporani), atunci când se fac referiri la procesul terapeutic din psihanaliza “propriu-zisă”.

6.6.   Kurt Eissler şi psihanaliza “pură”

        Impactul cercetărilor şi, mai ales, al publicării cărţii lui Alexander şi French   s-a făcut repede simţit prin accentuarea unor dezbateri referitoare la definirea şi redefinirea caracterului specific al psihanalizei în raport cu alte tipuri de demersuri psihoterapeutice. In 1953, în S.U.A., Kurt Eissler publică un articol care poate fi considerat atât un “certificat de garanţie” al pshanalizei “adevărate”, cât şi, prin excludere, actul de naştere oficial al psihoterapiei psihanalitice. Recunoscând, ceea ce mulţi alţii afirmaseră mai mult sau mai puţin explicit înaintea sa, faptul că psihanalistul nu aplică, în realitatea clinică, tehnica psihanalitică “pură”, bazată numai pe interpretare, Eissler introduce faimosul termen de “parametru”, pe care-l defineşte drept: “…deviaţia, cantitativă sau calitativă, de la tehnica modelului de bază, adică de la o tehnică care trebuie să se folosească de interpretare în calitatea de instrument exclusiv.” (Eissler, 1953, p. 110). Exemplele cele mai răspândite de “parametrii” introduşi voluntar de către psihanalist sunt reprezentate de următoarele variaţii de tehnică terapeutică:

-         Reducerea frecvenţei şedinţelor sub limita de 4 pe săptămână.

-         Renunţarea la divan şi la asociaţia liberă şi efectuarea şedinţelor “faţă în faţă”.

-         Abandonarea parţială de către psihanalist a poziţiei sale de neutralitate şi exprimarea unor atitudini personale în favoarea sau împotriva unor instanţe psihice interne (se, eu, supra-eu) din care provin diferite tendinţe şi dorinţe ale pacientului.

-         Dirijarea eforturilor terapeutice spre anumite aspecte ale vieţii pacientului sau în direcţia atenuării şi înlăturării unor simptome.

-         Exprimarea manifestă a unor sentimente şi reacţii afective faţă de analizant sau în raport cu persoanele cu care acesta se află în relaţie.

-         Prescrierea unor tratamente medicale sau indicarea necesităţii spitalizării pacientului, etc.

        După Eissler, toate aceste abateri de la tehnica standard, permise a fi aplicate temporar, atunci când analistul apreciază că structura eu-lui pacientului nu permite menţinerea atitudinii neutre, pur interpretative, trebuie să aibă în vedere următoarele reguli:

1)      “Un parametru trebuie să fie introdus numai atunci când s-a dovedit că   modelul tehnicii de bază nu este suficient;

2)         Parametrul nu trebuie niciodată să treacă dincolo de limitele unui minimum inevitabil necesar;

3)          Un parametru se foloseşte numai atunci când el determină, până la urmă, propria sa eliminare; ceea ce însemnă că faza finală a tratamentului trebuie întotdeauna să fie efectuată cu parametrul la valoarea zero.” (Eissler, 1953, p.111).

        Nu este poate lipsit de interes să remarcăm felul în care psihanaliştii anilor 1950 se comportă în faţa “deviaţiei”, în comparaţie cu modalitatea în care Freud şi psihanaliştii vremii s-au manifestat faţă de “disidenţă”. Atunci, excluderea lui Adler şi Stekel, conflictul cu Jung şi apoi denigrarea lui Ferenczi şi Rank au fost reacţiile unei persoane (Freud) sau ale celor din jurul său, exprimate în numele acelei persoane, declarată sau presupusă a fi  “jignită” de afrontul adus de către anumiţi indivizi, discipoli ai săi, care trebuiau “pedepsiţi” pentru că şi-au încălcat obligaţia, asumată mai mult sau mai puţin explicit, de a-i rămâne fideli. Acum, nu se relatează (sau cel puţin nu există documente în acest sens) nici o tentativă manifestă a cuiva de a propune excluderea lui Alexander din rândul Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale sau declararea lui drept “bolnav mintal”.

        Se pare că, în vremea lui Eissler şi a contemporanilor săi, în absenţa lui Freud ca persoană fizică, datoria apărării ideilor sale îşi pierduse caracterul afectiv-reactiv, de devotament personal faţă de “părinte”, devenind mai abstractă. In consecinţă, acum intoleranţa şi tendinţele de excludere nu mai vizează  persoanele, ci doar conceptele şi procedeele elaborate de acestea.

        Este adevărat că, la creşterea gradului de toleranţă al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, ar fi putut să contribuie şi faptul că, în anii 1950, psihanaliştii americani deveniseră deja forţa principală, numeric şi economic, a mişcării internaţionale, iar un atac personal asupra cuiva cu reputaţia lui Alexander ar fi fost deosebit de riscant, atât pentru I.P.A. cât şi pentru persoanele care l-ar fi întreprins. Dealtfel, în acea perioadă, psihanaliştii americanii, în majoritate adepţi ai “psihologiei eu-lui” şi adversari ai kleinienilor, ceruseră şi primiseră, din partea Asociaţiei Internaţionale, dreptul de a nu fi controlaţi şi de a nu li se impune, “din afară”, nici un fel de criterii profesionale sau politice.

        In aceste condiţii, apare mai puţin neobişnuit faptul că nici măcar procedeele incriminate nu sunt direct “excomunicate”, ele fiind doar calificate drept “parametrii”, adică abateri permise, cu respectarea anumitor condiţii.

        Probabil că originea şi explicaţia aceastei diferenţe de reacţie în faţa “ereziei” se pot găsi şi în modificarea structural internă din cadrul gândirii psihanalitice a epocii. Această schimbare, care ar putea sugera, din perspectiva kleiniană, o consolidare a “poziţiei depresive” a psihanaliştilor, pare să aibă o legătură  şi cu “experienţa engleză”, de la începutul anilor 1940, când eforturile Annei Freud şi a unor freudieni de a o exclude pe Melanie Klein şi pe kleinieni din rândul psihanaliştilor au fost cu succes contracarate de toleranţa matură şi unificatoare a “Grupului de mijloc”.

        Precizarea făcută de Eissler, deşi a adus o oarecare clarificare în planul teoretic, definind ceea ce psihanaliza “pură” ar putea fi, nu a reuşit să tranşeze, în plan clinic, disputa dintre psihanaliza “propriu-zisă” şi psihoterapia psihanalitică. Ideea conform căreia psihanaliştii “au voie”, în interesul pacienţilor lor (dar în egală măsură, şi pentru a nu fi izolaţi pe “piaţa” psihoterapiei, unde alte metode începuseră să câştige teren), să se abată de la metoda clasică nu a reprezentat decât o recunoaştere formală, deşi nu explicită, a unor realităţi existente dintotdeauna. Se pare că însuşi Eissler ar fi acceptat, într-o discuţie cu Loewenstein, în 1958, că “…nici un pacient nu a fost analizat vreodată printr-o tehnică de interpretare pură.” (După: Thomä şi Kächele, 1999, p. 80). Aplicată ad literam, definirea psihanalizei drept o metodă de terapie exclusiv interpretativă, din care sunt eliminate toate celelalte forme de influenţă posibilă asupra pacientului, ar echivala cu o demonstraţie, prin metoda “reducerii la absurd”, a faptului că psihanaliza nu există, că ea este “o pură ficţiune.” (Thomä şi Kächele, 1999, p. 80).

        Plecând de la acest paradox, născut involuntar, probabil sub presiunea unui “supra-eu psihanalitic” tiranic, rezultant al unei identificări colective cu o fantasmă, existentă cândva în realitatea psihică a părintelui psihanalizei, disputa dintre intersubiectivişti şi adepţii neutralităţii absolute, aceasta din urmă considerată drept atitudine esenţială şi obligatorie în psihanaliză, poate fi abordată şi dintr-o altă perspectivă:

        Oare cei care insistau, sau cei care încă mai insistă, asupra necesităţii “controlării” contratransferului, în scopul prevenirii apariţiei unor puneri în act din partea analistului, nu abdică de la esenţa pur interpretativă a actului psihanalitic? Nu cumva ei introduc de fapt un “parametru”, prin însăşi tentativa auto-normativă de a-şi reglementa propriile reacţii afective? Reacţii care, în cursul unei interacţiuni profunde de tip proiectiv şi introiectiv cu analizantul, reprezintă deja creaţii comune, care nu le mai aparţin în exclusivitate? A declara că ele nu există, pentru că nu trebuie să existe, în loc de a le interpreta, nu este o acţiune similară cu cea a terapeutului care aplică sugestia directă, “cosmetică”, încercând să interzică autoritar existenţa simptomului? In ce măsură, introducerea voluntară, doctrinară, a acestui “parametru”, respectiv negarea sau ignorarea unor procese afective bipersonale, a fost făcută în scopul de “a determina, până la urmă, propria sa eliminare”, conform indicaţiilor formulate de Eissler? Dacă regula ar fi aplicată corect, aceasta ar însemna că, înainte de terminarea analizei, psihanalistul “reduce la zero” îndepărtarea de principiul interpretării exclusive şi sfârşeşte prin a-şi recunoaşte conştient, trăirile negate sau ignorate în momentele anterioare. Iar dacă respectivul psihanalist nu ar cădea pradă unor amnezii sau hipomnezii consecutive încheierii respectivei psihanalize, el ar trebui să abandoneze ideea posibilităţii existenţei unei interacţiuni pure cu analizantul, bazată numai pe interpretare. El ar trebui să ştie şi să recunoască, dacă este onest, că el, ca psihanalist, nu s-a putut sustrage de la utilizarea unui “parametru” şi că, probabil, va proceda la fel şi în viitoarele sale terapii. Inţelegând, în virtutea pregătirii sale teoretice şi practice, precum şi pe baza experienţei clinice, prilejuită de analizele efectuate anterior, dinamica de funcţionare interacţională a minţii umane, el va ştii că nici un psihanalist nu poate reuşi, şi că nici nu ar fi de dorit să încerce, să efectueze o psihanaliză fără “parametri”. Că o astfel de tentativă nu ar servi decât la satisfacerea unor cerinţe “nevrotice”, impuse de un supra-eu profesional tiranic, iar a tinde spre aşa ceva sau, şi mai grav, a pretinde un succes în această direcţie, ar reprezenta o atitudine ipocrită, megalomană şi infantil omnipotentă. Faptul că au existat, şi se pare că  mai există încă, psihanalişti care cred despre ei şi, mai ales, îi forţează pe alţii să creadă, că ei ar fi capabili să practice analiza pură, iar cei care nu pot să facă acest lucru nu sunt destul de “buni”, ne-ar putea aminti de basmul lui Andersen (“Hainele noi ale împăratului”), în care nici o persoană adultă din anturajul împăratului, inclusiv acesta, nu a avut curajul şi onestitatea de a recunoaşte că el, împăratul, era de fapt în “pielea goală”. Pentru că, ni se spune în basm, “creatorul” acelor haine (inexistente) avertizase pe toată lumea că numai “proştii” nu reuşesc să vadă hainele. Transpunerea parţială a alegoriei lui Andersen, în cadrul unor grupări psihanalitice mai conservatoare, a fost sesizată şi descrisă sarcastic, alături de alte fenomene negative, de către Otto Kernberg într-un studiu intitulat: “Treizeci de metode de distrugere a creativităţii candidaţilor în psihanaliză” (Kernberg, 1996). Autorul a revenit asupra acestui subiect cu ocazia unui alt material, pe aceeaşi temă, câţiva ani mai târziu (Kernberg, 2000). După cum mărturiseşte chiar Kernberg, naşterea acestor scrieri i-a fost impusă de constatarea faptului că unii psihanalişti consacraţi utilizează tendinţele de idealizare ale tinerilor aflaţi în formare psihanalitică, în scopul consolidării poziţiilor lor de “putere”, pe care le deţin în cadrul unor societăţi psihanalitice.[5] Pledând cu severitate pentru practica exclusivă a psihanalizei “propriu-zise” şi utilizând astfel, cu bună ştiinţă, sentimentele de neputinţă şi incompetenţă care se nasc în mintea psihanaliştilor începători, atunci când aceştia simt, pe bună dreptate, că ei nu sunt capabili să funcţioneze în acest mod, unii psihanalişti de prestigiu, care ocupă poziţii “importante”, în cadrul unor societăţi psihanalitice, evită, sub diferite pretexte, să prezinte cazuri clinice din practica lor terapeutică. Temându-se, evident, că astfel de prezentări ar putea scoate la iveală propria lor incapacitate de a practica analiza pură, pe care o propovăduiesc şi în numele căreia ocupă acele poziţii importante. In felul acesta, ei îşi apără imaginea idealizată falsă, de psihanalişti perfecţi, imagine pe care au impus-o celorlalţi, mulţi dintre ei foşti analizanţi ai lor, de care se folosesc pentru a-şi menţine şi consolida poziţiile privilegiate, pe care le-au cucerit chiar prin cultivarea acestei imposturi. Kernberg consideră că aceste fenomene, care mai sunt încă foarte răspândite, adesea instituţionalizate, se explică uneori prin interese economice, dar cel mai adesea existenţa lor trădează serioase deficienţe narcisice ale unor analişti formatori, deficienţe pe care aceştia, la rândul lor, le-au preluat de la proprii lor analişti formatori. Datorită acestor “moşteniri”, în cadrul unor grupări psihanalitice se crează şi se menţine o atmosferă paranoiacă şi paranoiagenă, care  inhibă  foarte  mult  gândirea  creatoare a psihanaliştilor  tineri  şi  care  face  imposibil  un  schimb   liber  de  idei  între membrii unor societăţi, precum şi între aceştia şi componenţii altor grupări psihanalitice...

     …Efortul de a scurta durata tratamentului a reprezentat doar una dintre modalităţile de aplicare a teoriei psihanalitice sub forma unor intervenţii de tip psihoterapeutic. După cum am văzut, acest tip de terapie n-a reuşit să se facă acceptată în cadrul psihanalizei propriu-zise, în ciuda entuziasmului cu care a fost creată şi promovată de către adepţii săi şi a revendicării acestora de la practica freudiană originală.

        In afara tentativei de diluare sau chiar de “alterare” a psihanalizei standard, care i-a fost atribuită de către majoritatea psihanaliştilor, o altă cauză pentru care aceştia au respins psihoterapia dinamică ar putea fi şi faptul că aceasta  nu lărgea în nici un fel aria de aplicabilitate clinică a teoriei psihanalitice ci, dimpotrivă, o îngusta şi mai mult, pacienţii selecţionaţi pentru aplicarea metodei fiind de fapt sustraşi din posibilii candidaţi la o cură psihanalitică propriu-zisă.

        Dacă pentru perioada în care a fost creată, perioadă dominată de lipsa relativă a psihanaliştilor în raport cu numărul pacienţilor care solicitau acest tip de tratament, metoda inaugurată de Alexander apărea oarecum necesară, odată cu “inflaţia” de psihanalişti, de după anii 1970, precum şi cu multiplicarea altor forme de psihoterapie, psihoterapiile dinamice au devenit, din perspectiva psihanalizei, de-a dreptul contraproductive. Luând în considerare şi cerinţele de formare şi calificare, preconizate pentru practica acestui tip de psihoterapie, condiţii din care lipsea uneori chiar şi analiza personală a terapeutului, devine şi mai uşor de înţeles de ce psihoterapia dinamică a fost considerată un fel “oaie neagră” a psihanalizei.

        Odată cu creşterea interesului pentru studiul perioadei “pre-oedipiene”, determinat în mare măsură de apariţia şi dezvoltarea teoriei kleiniene, prin aplicarea psihanalizei la copii şi la psihotici, în rândul comunităţii psihanalitice începe să câştige teren o nouă atitudine terapeutică, în cadrul căreia păstrarea nealterată a procedeelor tehnice ale psihanalizei       “propriu-zise” trece în planul doi, lăsând locul dorinţei de a adapta metoda la necesităţile şi posibilităţile interne, structurale, ale pacienţilor.

        Deoarece copiii şi adulţii cu manifestări psihotice, ca şi cei situaţi “pe graniţă” (borderline) erau consideraţi a nu puteau fi  abordaţi prin psihanaliza standard, aplicabilă doar adulţilor nevrotici, o serie de psihanalişti, motivaţi de dorinţa de cunoaştere prin experimentare, dar şi de cerinţe clinice şi economice, au început, încă din anii 1940, să testeze graniţele aplicabilităţii metodei. Ei au constatat că, în majoritatea situaţiilor, o intervenţie de tip psihanalitic pe bază de “parametrii”, care nu îşi face din modificarea cadrului un scop în sine ci doar un mijloc real de lărgire a ariei de aplicabilitate a gândirii psihanalitice, poate fi extrem de eficientă şi dincolo de zona nevrozelor. Rosenfeld, Sullivan, Searls, Winnicott, Bion, Mahler, Kohut, Langs, Kernberg, Gill, Wallerstein şi Giovanchini, sunt numele cele mai cunoscute dintre cei care au aplicat şi au făcut publice astfel de aplicaţii ale metodei psihanalitice la pacienţii psihotici şi borderline. Discutarea contribuţiei fiecăruia dintre aceşti autori ar depăşi obiectivul lucrării de faţă, iar abordarea contribuţiei lor sub titlul de “psihoterapie psihanalitică” ar putea reprezenta, în virtutea vechii “sensibilităţi” psihanalitice, o excludere a lor din rândul psihanaliştilor. Aceasta în vreme ce, majoritatea acestor nume au fost demult asimilate psihanalizei, contribuţiile aduse de aceştia fiind considerate unele dintre cele mai remarcabile în cadrul evoluţiei contemporane a domeniului.

        Desfăşurată permanent în cabinetul psihanalistului, voluntar sau involuntar, recunoscută sau nu, psihoterapia psihanalitică de medie şi lungă durată rămâne, chiar conform criteriilor lui Eissler, o practică psihanalitică. Aceasta pentru că ea respectă, într-o măsură semnificativă, primele două reguli de folosire a parametrilor, respectiv “introducerea unor modificări numai atunci când tehnica standard nu poate fi utilizată” şi “reducerea la minimum necesar a acestor modificări”. In ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, referitoare la introducerea, doar temporar, a parametrilor şi de încheiere a terapiei după retragerea acestora, într-un cadru de psihanaliză “curată”, psihanaliştii care practică şi psihoterapia psihanalitică sunt deosebit de flexibili. In cazul în care psihanaliza nu a putut fi aplicată de la început,  dar în urma unei perioade de psihoterapie ea a devenit posibilă şi dezirabilă, atât din perspectiva pacientului cât şi din cea a analistului, ea se utilizează, iar rezultatele obţinute au şansa de a fi maxime.  In alte situaţii, când acest “ideal” nu poate fi atins, din diferite motive, tratamentul se poate termina, cu beneficii reale şi consistente pentru pacient, “doar” ca o psihoterapie psihanalitică. 

        Criteriile în funcţie de care psihanalistul şi pacientul său aleg, de la început, tipul de demers terapeutic cel mai potrivit (cu cele mai multe şanse de reuşită) sunt extrem de diverse şi provin, direct sau indirect, din motivaţiile şi disponibilităţile mintale ale amândurora. Nu rareori se întâmplă ca unul şi acelaşi pacient să nu poată fi accesibil psihanalizei efectuată cu un anumit terapeut, în vreme ce cu un altul, aplicarea metodei să devină posibilă. Situaţia poate fi şi inversă: într-un anumit cuplu terapeut-pacient psihoterapia nu are şanse de reuşită, fiind necesară o cură standard,  dar acelaşi terapeut, cu un alt pacient, sau acelaşi pacient cu un alt terapeut să poată funcţiona satisfăcător într-o psihoterapie psihanalitică.

        In general, principalele aspecte, în funcţie de care se ia decizia de alegere a metodei ce va fi aplicată, sunt:

-         Cererea şi aşteptările pacientului în legătură cu natura demersului pe care îl solicită.

-         Modul în care psihanalistul evaluează necesităţile şi posibilităţile de schimbare a structurii psihice interne a pacientului. Contrar unei opinii mai vechi, din perioada clasică a psihanalizei, conform căreia diagnosticul de tip psihiatric (nevroză sau psihoză) ar constitui cel mai important criteriu de selecţie, în zilele noastre, acest mod de evaluare pare a-şi pierde din ce în ce mai mult din importanţă, el fiind adesea considerat o simplă prejudecată.

-         Modalitatea în care cei doi “simt”, în primele întrevederi (interviuri de evaluare), că pot sau că nu pot colabora unul cu celălalt în diferite tipuri de relaţie interpersonală. Numit “compatibilitate de cuplu terapeutic”, acest aspect constituie adesea cel mai important criteriu, atât pentru acceptarea candidatului pentru terapie (din partea psihanalistului) sau pentru alegerea terapeutului (din partea pacientului), cât şi pentru decizia de a aplica psihanaliza sau psihoterapia psihanalitică.

-         Posibilităţile economice ale pacientului sau disponibilitatea financiară a celui de-al 3-lea participant, respectiv societatea de asigurare medicală a acestuia, au constituit şi constituie din ce în ce mai mult un factor care, deşi predominant “extern”, nu poate fi ignorat în procesul de alegere a procedeului terapeutic aplicat.

-         Necesităţile profesionale şi personale ale psihanalistului. Fenomenul cel mai des întâlnit, ca rezultantă a acestor necesităţi, îl reprezintă dorinţa psihanalistului de a aplica numai cura standard şi de a refuza, explicit sau implicit, să acepte cazuri de psihoterapie. Cauza acestei atitudini se poate afla atât în internalizarea excesivă şi rigidă (pe parcursul formării sale) a idealului psihanalitic clasic, fapt care atrage după sine o lipsă de motivaţie şi experienţă în practica psihoterapeutică, cât şi în caracteristicele de personalitate ale psihanalistului, care simte uneori că funcţionează mai confortabil în neutralitatea psihanalitică, nefiind tentat de către “activismul” necesar pentru un  demers de tip psihoterapeutic. Evident că cele două serii de cauze se află într-o strânsă interdependenţă, cea din urmă fiind însă cel mai adesea la originea constituirii celei dintâi. Câteodată se poate întâlni şi situaţia inversă, când unii psihanalişti evită (în special cu anumiţi pacienţi cu o patologie mai profundă) să intre    într-o relaţie intensă şi intimă de tip psihanalitic, preferând o interacţiune mai detaşată şi mai superficială, de genul celei din psihoterapie.

        O situaţie destul de frecvent întâlnită în practica psihanalistului o constituie ajustarea pe parcurs a deciziei de alegere a demersului terapeutic. In funcţie de evoluţia simptomatologiei în primele câteva luni de tratament, precum şi de natura relaţiei interpersonale în dezvoltare, analistul şi pacientul, din iniţiativa oricăruia dintre ei, pot reconsidera alegerea iniţială. Cel mai adesea, această reconsiderare merge în direcţia transformării unei psihoterapii într-o cură psihanalitică, resimţită de către ambii participanţi a fi cea mai benefică modalitate de continuare a tratamentului. Practic, în plan extern, această transformare se materializează prin mărirea frecvenţei şedinţelor şi prin mutarea analizantului, de pe fotoliul aşezat lateral, pe divan. In alte situaţii, de data aceasta predominant la iniţiativa psihanalistului (din partea pacientului, o astfel de cerere este deobicei un simplu fenomen de “rezistenţă”), o cură standard se poate transforma, deobicei numai temporar, într-o interacţiune de tip psihoterapeutic (prin mutarea de pe canapea pe fotoliu).

        Atât în cazul evoluţiei de la psihoterapie la psihanaliză, cât şi în cazul “involuţiei”, de la psihanaliză la psihoterapie, aspectele exterioare ale schimbării (frecvenţa şedinţelor şi poziţia pacientului) reprezintă elemente mai puţin semnificative, pentru mersul tratamentului, în comparaţie cu aspectele interne care ţin de intersubiectivitatea, predominant neconştientă, a relaţiei terapeutice. In legătură cu aceasta, în ultimele decenii se semnalează tot mai des cazuri în care se înregistrează dezvoltarea unui proces psihanalitic real, capabil de modificări profunde, chiar şi la frecvenţe care ţin mai mult de psihoterapie (3 şedinţe pe săptămână), precum şi situaţii în care acest proces  este deficitar chiar în condiţiile existenţei a 4 sau chiar 5 şedinţe pe săptămână. Constatarea acestor fapte reale, împreună cu o serie de factori externi semnalaţi anterior, a dus la acceptarea “compromisului” de a se considera “psihanaliză” şi o terapie desfăşurată cu numai 3 şedinţe săptămânale. Desigur că, din punct de vedere statistic, şansele dezvoltării unei interacţiuni terapeutice profunde, capabilă de modificări structurale semnificative şi durabile, se reduc proporţional cu scăderea frecvenţei şedinţelor.

        Sub aspectul intern al naturii procesului terapeutic, diferenţa cea mai semnificativă dintre psihoterapie (psihanalitică) şi psihanaliză se exprimă prin gradul de utilizare, de către terapeut, a celor două instrumente metodologice principale care-i stau la dispoziţie: sugestia directă şi interpretarea “neutră”, respectiv “cuprul” şi “aurul” terapiei din faimoasa exprimare metaforică a lui Freud. In cadrul psihoterapiei psihanalitice practicată de către psihanalist, metodă la care acesta recurge numai atunci când, din diferite raţiuni interne sau externe, aplicarea psihanalizei “propriu-zise” nu este posibilă, se vorbeşte despre aspectele “expresive” (de “insight”), asimilate acţiunii interpretative, într-o relativă opoziţie cu aspectele “suportive”, considerate a aparţine fenomenelor de sugestie. In felul acesta, pe o scală conceptuală a metodologiei terapeutice, psihanaliza “pură”, bazată exclusiv pe interpretare, se află la una dintre extreme, în vreme ce la polul opus se află “psihoterapia psihanalitică suportivă” (Wallerstein, 1995). Porţiunea cea mai întinsă a acestei scale, cea care umple spaţiul dintre cele două extreme, corespunde “psihoterapiei psihanalitice expresive”, metodă în care demersul rămâne predominant psihanalitic (interpretativ), ajutat însă, temporar, în doza minimă posibilă, de unele atitudini suportive (Kerenberg, 1999).

        “Psihoterapia psihanalitică suportivă” reprezintă un termen nou şi paradoxal care apare, din perspectiva limbajului psihanalizei clasice, a fi o adevărată “contradicţie în termeni”. Aceasta pentru că, urmând tradiţia lui Freud, metoda psihanalizei s-a delimitat categoric de intervenţiile de tip sugestiv, definindu-se chiar prin opoziţie cu acestea. Este adevărat că tot Freud a afirmat la un moment dat că va veni o vreme când “aurul” psihanalizei va fi amestecat cu “cuprul” sugestiei” (Freud, 1919a). In ce măsură această “vreme” a sosit din motive clinice şi teoretice sau venirea ei a fost forţată “artificial”, de către unele aspecte sociale şi financiare, este o întrebare la care răspunsul va fi întotdeauna suspectat de a nu putea fi decât extrem de “subiectiv”, fundamentat în mod inevitabil pe poziţia teoretică şi pe atitudinea clinică a celui care încearcă să-l construiască. Oricum, în această orientare a psihoterapiei psihanalitice, cea de susţinere sau suportivă, accentul este pus pe “respectarea” deficienţelor structurale ale psihicului pacientului, deficienţe considerate a nu-l face apt pe acesta de a beneficia de pe urma unui demers terapeutic interpretativ, menit să determine o modificare a structurii sale interne (Rockland, 1989).

        Dacă în cazul unor pacienţi cu indicaţia de psihoterapie de “insight” (expresivă), se presupune adesea că renunţarea la cadrul psihanalitic clasic nu se face prea mult în dauna efectelor finale, evaluate uneori drept “relativ echivalente” cu cele ale unei psihanalize, în utilizarea variantele de tip suportiv are loc o limitare tranşantă şi asumată a rezultatului final. Ceea ce se urmăreşte predominant prin acest gen de abordare este “doar” o întărire a acelor mecanisme de apărare, nevrotice sau psihotice, care se dovedesc relativ eficiente în condiţiile interne şi externe date, precum şi o gradată dar blândă “descurajare” a celor mai puţin eficiente şi, mai ales, a celor care produc efecte evident dezadaptative.[6] Desigur că, din perspectiva teoriei psihanalitice, atât caracterul adaptativ al unor mecanisme de apărare “nevrotice” sau “psihotice” cât şi efectul lor dezadaptiv constituie conceptualizări complexe, care dau adesea impresia de a avea şi un caracter contradictoriu. Pentru că, sub aspectul finalităţii sale, orice fel de “manevră” internă are un vector adaptativ, în lipsa acesteia tabloul psihopatologic al persoanei în cauză fiind presupus a fi agravat. Spre exemplu, existenţa unui delir de grandoare, bazat pe mecanisme de apărare de tip psihotic, respectiv omnipotenţa şi proiecţia, poate servi la evitarea trăirii de tip demobilizator a “neputinţei” şi a anxietăţii paralizante, stări mult mai grave, mai periculoase, pentru integritatea mintală şi fizică a unei persoane. Alteori, seriozitatea excesivă şi rigiditatea morală a unui nevrotic, trăsături de caracter provenite din acţiunea unor mecanisme defensive relativ adaptative, pot lăsa locul, dacă sunt “descurajate” prea mult, unei mizantropii agresive sau unei fobii sociale intense, simptome mult mai invalidante decât iniţialele trăsături obsesive. 

        Un alt aspect, ale cărui implicaţii par uneori a nu fi încă pe deplin recunoscute, cu efecte atât pentru psihoterapia psihanalitică cât şi pentru psihanaliza propriu-zisă, îl constituie relevarea importanţei relaţiei afective reciproce dintre analist şi pacient. Atunci când, în primele decenii ale secolului trecut, Ferenczi considera că devenind parţial suportiv, prin părăsirea neutralităţii totale şi prin satisfacerea controlată a cererii de afecţiune a pacientului, se pot obţine o facilitare şi o scurtare a tratamentului, el nu a urmărit abandonarea unei investigaţii mai profunde, aşa cum au   făcut-o psihoterapeuţii dinamici şi nici nu a avut vreo intenţie de a  “menaja”, în scopul păstrării lor, unele mecanisme de apărare, procedeu specific psihoterapiei psihanalitice suportive. Elementul cu adevărat nou intuit de Ferenczi, care nu a fost prea mult invocat, cel puţin la modul explicit, de către adepţii psihoterapiilor psihanalitice, element care i-a adus lui Ferenczi chiar acuzaţia de paranoie, a fost intuirea faptului că ceea ce contează “mai mult decât interpretarea”, pentru procesul psihanalitic de schimbare, este interacţiunea afectiv-cognitivă reciprocă, nonverbală, dintre terapeut şi pacient. Cei care au preluat creativ această intuiţie, dezvoltând un nou şi încă foarte controversat curent de gândire psihanalitică, au fost “Intersubiectiviştii”, al căror tip de demers terapeutic apare, datorită renunţării parţiale la neutralitate şi anonimitate, foarte apropiat de psihoterapia psihanalitică, aşa cum este aceasta practicată de către o persoană cu formaţie de psihanalist. In acest sens, aşa cum afirma recent chiar Otto Kernberg, pe atunci încă preşedinte în funcţie al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, odată cu “…modificările apărute în analiza transferului, cu utilizarea contratransferului şi cu flexibilitatea faţă de tehnica neutralităţii… diferenţele dintre psihanaliză şi psihoterapia psihanalitică… încep să se estompeze…” (Kernberg, 1999b, pag. 1087).

        Nu atât de mult ca la “Intersubiectivişti”, dar evident pe aceeaşi direcţie, în modalităţile clinice utilizate de cele mai multe din orientările psihanalitice “relaţionale” contemporane, importanţa efectului “reparator”, pe care-l are relaţia analist-pacient asupra modului de funcţionare a minţii celui din urmă, tinde să fie considerată un factor de schimbare mai important decât conştientizarea propriu-zisă. Zona în care s-a constituit şi s-a menţinut un contrast metodologic evident, între psihoterapia psihanalitică şi psihanaliză, este cea a intenţionalităţii acţiunii de “reeducare emoţională”. In majoritatea demersurilor de tip psihoterapeutic, această intenţie este asumată conştient şi voluntar, pe câtă vreme în psihanaliză, mai puţin la intersubiectivişti şi mai mult la freudieni şi kleinieni, intenţionalitatea conştientă, atunci când nu este negată, este prohibită şi etichetată drept “manipulare”. Efectele de restructurare a dinamici pulsionale intrapsihice, la freudieni, sau a naturii obiectului intern al pacientului, la kleinieni şi la “Independenţi”, sunt recunoscute a se produce, dar numai în afara conştienţei şi a oricărei intenţii voluntare din partea terapeutului. In felul acesta, psihanaliza operează cu un tip special de interacţiune, de “relaţie interpersonală implicită”, desfăşurată predominant la nivel inconştient din partea ambilor participanţi. Explicaţia posibilă a faptului că o astfel de interacţiune directă, între “inconştienturile” a două persoane, permite determinarea unor modificări mai profunde decât ceea  ce  se  întâmplă atunci  când  cel  puţin  una  dintre  persoane,  respectiv terapeutul, îşi mediază conştient şi intenţional participarea, nu poate fi decât una deosebit de complexă, iar validarea ei “ştiinţifică”, deşi cerută şi dorită de majoritatea celor interesaţi în domeniu, nu pare a fi prea aproape de  realizare. Dealtfel, din punct de vedere “ştiinţific”, nici faptul că acest tip de interacţiune este într-adevăr mai eficientă nu a fost încă demonstrat într-un mod satisfăcător. Dificultatea principală a unei astfel de demonstraţii constă în imposibilitatea, pe care am semnalat-o anterior, de a se aplica o metodologie riguroasă, cum ar fi cea de tip “dublu orb”, prin care să se stabilească dacă şi în ce măsură, un psihanalist care-şi abordează analizantul “fără intenţie şi dorinţă”, conform cu recomandările lui Bion, obţine rezultate semnificativ mai profunde decât un psihoterapeut care “manipulează” relaţia de transfer a pacientului. [7]

        Pe tema disputei, care îmbracă uneori aspecte pur semantice, asupra a ceea ce este “cu adevărat” psihanaliză, în contrast cu unele metode care nu sunt “decât” psihoterapie (psihanalitică), Sandler propune o formulă relativ conciliantă, plină de bun simţ şi realism. Recunoscând necesitatea clinică şi economică, în scopul adaptării metodei la nevoile pacientului, de a utiliza “parametrii”, prin îmbinarea procedeelor expresive cu cele suportive, el propune ca psihanaliza să fie definită în funcţie de formaţia profesională a celui care o practică, respectiv drept practica terapeutică a unui psihanalist (Sandler, 1982).

        Chiar dacă nu toată lumea aderă la această definiţie, ea supărându-i evident, atât pe unii psihanalişti “tradiţionali”, cât şi pe practicanţii psihoterapiei psihanalitice care nu au calificarea de psihanalist, această viziune unificatoare, tipică pentru grupul “Independenţilor” din Londra, din care J. Sandler a făcut parte până la dispariţia sa recentă din 1999, pare să mai reducă puţin tensiunile existente în câmpul aplicaţiilor clinice ale teoriei psihanalitice. Oricum, la ora actuală, în comunitatea psihanalitică există un acord tacit, impus de realitatea clinică, conform căruia cura psihanalitică “propriu-zisă” este o metodă terapeutică care permite obţinerea unor efecte benefice superioare, dar că, atunci când această metodă nu poate fi aplicată, din diferite motive, demersul de tip psihoterapeutic este de preferat refuzului de a accepta un pacient în tratament.

*Fragment din lucrarea: Eugen Papadima: "Psihanaliza si psihoterapie psihanalitica". pp. 123-136; 165-171. Bucuresti, Editura Jurnalul Literar, 2002*